HZ

nu știu cu ce să încep
cu HZ sau oboseala sau tristețe acumulată

cu orice numai nu cu mine.

și la fel nu știu cu ce să închei
poate doar cu niște pași, care se îndepărtează în noapte.

și multă lumină
prin care treci, dar pe care nu o poți lua cu tine

noapte bună

Tu ești dezarmant de real(ist)ă!

așa îmi spunea Gina în comentarii

și m-am gândit că există oameni în viața noastră, care devin la un moment dat atât de reali, încît ești nevoit să le recunoști existența

acești oameni te duc ușor spre tine, merg pe inima ta ca pe un pod într-o singură direcție. și cât de mult ai dori să îți trăiești liniștea, pe care o crești în tine ani de zile, un eveniment te dă peste cap.

și iar zbucium.

revin la ideea din cartea lui Nuță. La umbra noastră.

dacă și iubirea și ura sunt același sentiment, dar cu o curgere diferită (una caldă una rece) atunci oamenii pe care îi întâlnim sunt doar întâlniri cu sine. cu partea caldă sau rece.

și atunci de unde atâta frică în cunoașterea de sine-întâlnirea cu alții?
de unde atâta râvnă de păstrare a echilibrului?

atunci când cineva devine dezarmant de real în viața noastră, fie că e vorba de șuvoiul cald sau rece al emoțiilor avem posibilitatea să ieșim din starea de pod și să ne îndreptăm către părți din noi, care ne așteaptă după colț.

tocmai de aceea orice experiență este importantă. din orice putem învăța cine suntem.
și frica dispare.
chiar și atunci când e plină de durere, nesiguranță și resentimente.

involuntar mă gândesc la un singur om.
Tata.

femeia și tata ei

de ziua taților. pentru tata.

tatăl meu nu a citit niciodată ce am scris despre bărbați. lupta dintre noi a fost întotdeauna bazată pe ce înseamnă a fi femeie și cum se pliază asta pe viață.

scriam demult că în viața femeilor tații au rolul cel mai important. ei ne învață să gândim centrat. și să luptăm. și să cerem. sau să nu mai credem în nimic și să ne supunem.

prima discuție serioasă cu el a fost când am împlinit 16 ani.  tata a vorbit cu mine despre sex. și despre cum și de ce atunci când decizi să faci sex cu cineva, el trebuie să fie altfel decât toți. și despre relația dintre sex și iubire. și de ce unii copii nu pot fi iubiți niciodată. pentru că spunea el, pentru a iubi un copil nu este deajuns să îl iubești pe celălalt. e nevoie de maturitate. de dorința de îl avea.

așa am învățat că există diferență dintre sex și iubire. și dintre a iubi și a fi cu cineva.

a doua discuție a fost pe străzile Clujului. mergeam amândoi și singura oară în viață ne țineam de mână și râdeam de tot. de oameni, de denumirea unor orășele, de noi. ne-am pătat hainele cu înghețată. nu am vorbit nimic serios atunci.

am înțeles că sunt fericită doar atunci când pot să îmi pun o pată de înghețată pe mine și să râd. adică atunci când nu vrea nimeni să mă schimb și să fiu altfel. și că pot face orice.

a treia și ultima discuție a fost când tata a împlinit șaizeci de ani și ne-am îmbătat împreună. am stat toată noaptea la vorbă, cu paharul de vin în față. a fost unul dintre visele mele. să stau cu tata o noapte cu paharul în față.

atunci am învățat că a iubi nu înseamnă a lua iubire, a cere iubire, ci a oferi fără ca să ceri ceva înapoi.

tata m-a învățat tot de ce am avut nevoie pentru a greși, a iubi, a zbura. a fi liberă.

apoi a venit anul 2010. apa a luat casa de la Nemțeni. și acum, altă apă, îl duce pe tata...slăbit, bolnav și trist, pe undeva înrăit își păstrează pasiunea și ironia și luciul din ochii lui albaștrii. și încă mă învață să fiu.

toate fetele trebuie să aibă un tată. pentru a avea câteva discuții. pentru a înțelege cine sunt și ce vor.

arta de a fi obosit doi. timpul

Timpul este amantul/a nostru cel mai permanent.

din păcate, anume amanții nu ar trebui să fie permanenți.

a avea ca amant timpul înseamnă a căuta aventura oriunde.

dar orice relație de tip amanți obosește. de aceea, prin definiție, amanții sunt liberi unul de altul. și trăiesc o parte din aventură împreună. pentru a îi da legitimitate o păstrează în secret. dar nu mai mult.

fiecare dintre noi este într-o relație inegală cu timpul. el este un amant care oferă doar simțul acuității împinse la maxim, la granița dintre durere și plăcere - tocmai acolo unde au loc aventurile cele mai frumoase ale spiritului. aparențe.

în relație cu tine aceste aventuri aduc creștere doar atunci când știi să traversezi poduri. sau ai îndrăzneala să o faci.

***
a fi la limită înseamnă că mai ai un pas și o depășești
cel puțin pentru mine

zbor plăcut în oboseala de timp

sursa. cînd mergeți la Bilbao, intrați în Guggenheim să vă plimbați prin The matter of Time. ciudată senzație.

fusta 4.7. despre câte beri tre să bea un bărbat ca să te poată iubi

am avut săptămâna trecută o întâlnire cu 20 de fete, care mai de care mai frumoase și mai deștepte. cu perfecte.md. tot săptămâna trecută am finalizat un workshop de zile mari pe Feminitate, putere, seducție la Punkt. o mulțime de femei, care se străduie să își îmbunătățească viața de zi și somnul de noapte.

bărbații se lasă mai greu seduși de perspectiva descoperirii de sine. pentru ei, aceasta este o problemă de rezolvat individual. sau cu ajutorul berilor cu prietenii. se numește în limbajul lor relaxare.

nu voi intra în detalii de ce o fac. este o chestiuță de orgoliu pur masculin sau ține de mentalitatea moldovenilor. nu contează.

de multe ori ne spunem nouă că vrem o relație, în care să nu depundem eforturi, care să decurgă natural. să ne pliem unul pe celălalt. dar întotdeauna apare problema libertății celuilalt. și a noastră.

relațiile eșuează din cauza geloziei. a neînțelegerii nevoii celuilalt de a fi în compania prietenilor, fără tine. că cică iubirea înseamnă a sta bot în bot permanent (vorba lui codoban). sau că dacă nu e gelos/geloasă nu iubește.

numai că orice relație va crește dacă îi lași celuilalt libertatea de a bea o bere. sau două sau trei sau patrusaucincisaușasesaușapte. NU LE MAI NUMĂRA! nici ieșirile, nici berile!

obosim de iubire? nu.
avem nevoie de spațiu personal? da.

am spus vineri seara și repet: orice om are nevoie de spațiu, de întîlniri cu prietenii, de relaxare în afara ta, pentru ca mai apoi să te poată iubi.

de ce? pentru că pentru iubirea bot în bot firma noastră nu dă decât doi ani. Codo are dreptate. această suprasaturație de prezență face ca misterul să dispară. fluturașii să dispară. și după aceea umblăm nebuni și căutăm emoții, pasiuni, ceva nou

pentru ca să îl/o păstrezi - lasă misterul să trăiască.
alintă-te pe tine și pe celălalt cu guri de libertate.

ps. iar dacă, din gelozie, din frica de a pierde interzici cuiva să iasă fără tine, sau faci scandaluri - să nu plângi când vei găsi flirturi pe rețele sociale sau în telefon (de fapt nici nu înțeleg ce dracu cauți acolo!).

libertatea omului iese prin găuri, dacă nu are o albie bine dirijată. termină să te comporți ca un/o stăpână. și omul/oama nu va avea nevoie să fugă.

                                                           sursa

arta de a fi obosit unu. fără a fi un mic dumnezeu

ne naștem și creștem cu ideea că noi suntem Barabadur, centrul lumii. eliade și mulți alții aveau dreptate. învățăm repede că lumea poate sta la picioarele noastre. și dacă are cine să ne mângâie - acest sentiment al atotputerniciei crește.

apoi, dacă vreo dată, apare cineva care contestă acest lucru - îi transformăm în dușmani sau îi îndepărtăm. pentru că sentimentul că tu ești centrul universului ne dă posibilitatea să creăm și să creștem.

fără el - nu putem să ne iubim pe noi înșine. omul este nevoit să știe că poate orice. atunci când cineva spune - cunoaște-ți limitele nu este pentru a nu ieși din ele, ci pentru ca să înveți să treci peste ele.

devenim adulți. singurul element care permite păstrarea copilăriei este acest sentiment de pot orice. nu pentru că sunt nevoit să o fac, dar pentru că zâmbetul meu poate genera alte zâmbete și poate încălzi.

de aceea ne dorim noi dragostea necondiționată. în această dragoste putem face orice. de aceea Augustin spunea Iubește și fă ce vrei.

când ajung momente să înțelegi că nu mai poți orice - se năruie tot: idei, creativitate, zbor...rămâne o durere mută care străbate pieptul. fără goluri, doar durere.

și pune stăpânire pe tine o oboseală care absoarbe.

atitudinea poate fi schimbată. detașarea poate fi obținută. dar dacă stai prea mult timp în durere - începe să te stăpânească.

și închid ochii și în față e durerea...
a mea
a ta
a lui

și incapacitatea de a fi un mic dumnezeu, care poate scoate durerea din oameni

fusta 4.6. despre pericolul de a te cunoaște

cînd Socrate spunea Cunoaște-te pe tine însuți sau habar nu avea câte frici ascunde această cale, sau ne ironiza în stilul lui șăgalnico-filosofic.

cunoașterea de sine presupune o serie de ”pericole” clasice:

1. pericolul puterii - atunci când începi să te cunoști, ai impresia că puterile tale se multiplică. că devii invincibil. și că poți sări de pe munți. dar aripile sunt prea slabe, chiar dacă reușești să le întinzi mai mult decât ți-ai imaginat.

2. pericolul orgoliului - unul dintre cele mai periculoase pericole. te ridici deasupra capurilor, pentru că tu, chipurile înțelegi. pentru că tu chipurile poți. căderea e de sus și e grea.

3. pericolul individualului demonstrat - când ai niște lecturi în spate și crezi că de aici te descurci singur. dar e ca într-o pădure necunoscută, fără busolă. te rotești pe loc. iar atunci când realizezi - poate fi târziu.

4. pericolul fricii de alții - pentru că tu începi să știi despre tine lucruri pe care nu vrei să le auzi sau accepți, încerci să o faci pe durul/dura cu ceilalți, ca nu cumva să realizeze că poți fi și slab.

rezolvarea riscurilor acestea e legată de câteva lucruri și mai simple.

                    nu există rău și bun. tu ești tu. așa cum ești. frumos și deștept                    cu cât mai multă deschidere pentru oameni ai - cu atât te vor admira și iubi mai mult.      
             emoțiile trebuiesc vorbite, simțite, înțelese și lăsate să treacă                    cunoașterea de sine nu înseamnă neapărat schimbarea de sine. mai degrabă este o analiză a  ta. în care știi unde stai și cine poți deveni.                     oamenii care cunosc părți din voi (inclusiv pe cele slabe și urâcioase), și care țin la voi vă vor iubi oricum. 

în rest - apă de ploaie. las-o să curgă. împreună cu fricile.

fusta de trecere. despre moarte și impozite nimic.

când eram mică speram că într-o noapte, atunci când va fi vânt, în casa mea va ateriza Mary Poppins. nu pentru că familia mea era nefericită sau pentru că aș fi avut nevoie de o bonă severă (eu o aveam pe mama altături), ci pentru că tot timpul așteptam să se întâmple minuni și magie.

mai mult, eram un fel de Pepi Ciorap-Lung, numai că fără pistrui. învățasem chiar să îmi prind o codiță sus, pentru ca să am libertatea să mă maimuțăresc cât vreau eu.

un singur moment mă speria în toată povestea cu vântul și bona-mag: vântul o ducea de la mine (asta în cazul în care ar apare) exact în cel mai interesant moment.

o aștept încă de fiecare dată când e vânt. cam așa cum e acum seara.

în povestea asta cu minunile pe care le așteptăm vântul este elementul central. ele încep să se risipească exact atunci când ne este lumea mai dragă.

și atunci ne spunem - ce păcat, nu am reușit să fac una, a doua, a treia. să spun cuiva că îl iubesc pur și simplu.

în viața noastră cel mai mare vânt este moartea.

 și cea mai neînțeleasă minune.
anul viitor și pe mine mă va aștepta un mormânt. iar acum, îmi dau seama că devin, pentru tata, Mary Poppins. și uite că a venit vântul.

fetița din mine și-a adunat pumnii sub barbă de Paști. am sărit anul acesta peste cimitire și Blajini. pentru că orice minune nu poate avea loc acolo. acolo moartea este deja prezentă.

și chiar dacă Epicur are dreptate - nu ne întâlnim niciodată cu moartea - eu încă mai aștept să apară de undeva Ivan Turbincă și să o bage la turbincă.

azi e vânt.
îmi iau umbrela și mă duc.
o să aterizez în copilăria lui tata și o sa îi mângâi obrajii. toată viața mi-am dorit să fac asta.
azi tata face 65 de ani și șase luni.

                                                    sursa

Povestea de iubire care crește oameni frumoși.

Ne-am căsătorit pe ascuns, cu foarte mult timp în urmă. Frații mai mari, și cei mai mici erau foarte geloși. Cel mai mare ne-a scos într-o noapte după gard și ne-a bătut măr. El, tricolorul, era găurit și plin de noroi. Eu, Moldova – ciopârțită și cu vânătăi. Și acum le simt. Dar dragostea dintre noi era mai puternică decât șantajul și bătaia. Am avut împreună mulți copii. Atât de mulți – că nu le mai știu numărul.

Au fost momente în care copiii noștri fugeau de acasă. Unii s-au mutat la frații mai mari, alții – la verișorii europeni. Nu ne-am supărat pe ei. Nu le-am cerut nimic. Doar să își amintească din când în când de unde vin. Cine sunt.

Avem mulți copii cu care ne mândrim. Inclusiv dintre cei care au plecat. Pe mulți dintre ei nici măcar nu îi cunoaștem. Și ne-am dori.

Drumurile mele sunt cu gropi. Pline de dor de copiii plecați. Așteptăm, de multe ori, în fața porții ca să vină acasă. Împreună am putea face multe.

Există printre copiii noștri și oameni răi. Așa se întâmplă într-o familie. Nu poți să îi educi pe toți la fel. I-am hrănit pe toți cu dragoste, chiar dacă mai sărac decât alte țări. Pământul nostru le-a permis să crească sănătoși. Acum, la discuțiile de seară, eu și soțul meu, tricolorul, plângem. Nu știm cum să îi ajutăm pe cei care se autodistrug prin ură și hapsânie.

O serie de copiii revin acasă, după încercări grele. Revin mai frumoși, mai maturi, mai determinați. Ne bucurăm când formează grupuri pentru a schimba ceva. Noi le putem oferi doar dragostea noastră. Și pământul, pe care ei să îl lucreze. Și soarele, care luminează a iubire. Și vântul, care bate a speranță.

Pentru că am fost șantajați, umiliți și bătuți timp de secole nu prea avem să le dăm siguranța materială. Dar ei, aici, pot să o construiască împreună.

Toamna, mirosul de gutui și de struguri ne umplu inima de bucurie. Se mai aud pași ai moldovenilor care vin acasă. Care ne iubesc pentru ceea ce suntem.

Astăzi este ziua soțului meu, Tricolorul. Eu am ziua de naștere în august, mai târziu.

Am mers suflet în suflet prin viață. Acum, ne așteptăm ca această dragoste să umple și sufletul copiilor noștri. Să revină acasă. Să investească, să construiască. Să ne bucurăm împreună. Să reparăm drumurile, să săpăm fântâni. Avem atâtea de făcut. E primăvară. Acum se sădește pământul.

Iar cei care au crescut din noi, dar sunt răi ne vor învăța că a greși este omenește. Și că noi putem face lucruri frumoase, chiar dacă ei sunt mai puternici.

Vă iubim,

Mama Moldova

Tata Tricolorul. 

surse imagini

fusta 4.4 de ce uneori nici măcar urletul nu ajută

există stări peste care este greu să treci. stări în care celălalt, oricine ar fi el/ea îți este străin. nu pentru că este așa, ci pentru că nu știi cum să îi comunici ceva.

pe de altă parte, există oameni pentru care a spune este la fel e simplu și natural ca și a respira.

doar că fiecare dintre noi își are propriile pietre. oamenii pe care îi întâlnim și îi pierdem trec prin noi ca o linie roșie. unii pleacă, pentru că aleg să o facă, iar alții pleacă pentru că a venit timpul.

cel mai dureros este să depășești starea.
cel mai dificil este să înțelegi că cei care pleacă - nu te abandonează.

atunci când nu înțelegi - fie abandonezi tu, fie nu reușești să construiești o relație.

nu frica de moarte este frica noastră cea mai mare, ci aceea de a fi lăsați în mijlocul drumului. de parcă praful se urcă în ochi și ei încetează să poată plânge. deci încetează să simtă.

de fapt, nimeni nu este capabil, cu voia sau fără voia lui să te lase. pentru că abandonul în sine nu există. anticii spun că aceasta este percepția ta asupra evenimentului.

celălalt nu poate pleca pentru că oamenii sunt doar poduri, create din palme. unii te mai scapă pe jos, alții te duc în brațe până înveți să mergi singur.

orice om care a fost alături de tine e în tine. și dacă închizi ochii îl/o auzi. o vezi. o simți.

și atunci nu e nevoie de urlete. ele ajută doar ca să alungi frica.

tu ești suma oamenilor care au venit în viața ta. și care vor mai veni. și exact așa cum anii își lasă amprenta pe corp, oamenii își lasă amprenta pe suflet.

în rest - frici.