mai 14, 2013

fusta de trecere. despre moarte și impozite nimic.

când eram mică speram că într-o noapte, atunci când va fi vânt, în casa mea va ateriza Mary Poppins. nu pentru că familia mea era nefericită sau pentru că aș fi avut nevoie de o bonă severă (eu o aveam pe mama altături), ci pentru că tot timpul așteptam să se întâmple minuni și magie.

mai mult, eram un fel de Pepi Ciorap-Lung, numai că fără pistrui. învățasem chiar să îmi prind o codiță sus, pentru ca să am libertatea să mă maimuțăresc cât vreau eu.

un singur moment mă speria în toată povestea cu vântul și bona-mag: vântul o ducea de la mine (asta în cazul în care ar apare) exact în cel mai interesant moment.

o aștept încă de fiecare dată când e vânt. cam așa cum e acum seara.

în povestea asta cu minunile pe care le așteptăm vântul este elementul central. ele încep să se risipească exact atunci când ne este lumea mai dragă.

și atunci ne spunem - ce păcat, nu am reușit să fac una, a doua, a treia. să spun cuiva că îl iubesc pur și simplu.

în viața noastră cel mai mare vânt este moartea.

 și cea mai neînțeleasă minune.
anul viitor și pe mine mă va aștepta un mormânt. iar acum, îmi dau seama că devin, pentru tata, Mary Poppins. și uite că a venit vântul.

fetița din mine și-a adunat pumnii sub barbă de Paști. am sărit anul acesta peste cimitire și Blajini. pentru că orice minune nu poate avea loc acolo. acolo moartea este deja prezentă.

și chiar dacă Epicur are dreptate - nu ne întâlnim niciodată cu moartea - eu încă mai aștept să apară de undeva Ivan Turbincă și să o bage la turbincă.

azi e vânt.
îmi iau umbrela și mă duc.
o să aterizez în copilăria lui tata și o sa îi mângâi obrajii. toată viața mi-am dorit să fac asta.
azi tata face 65 de ani și șase luni.

                                                    sursa
Trimiteți un comentariu