iunie 08, 2013

arta de a fi obosit unu. fără a fi un mic dumnezeu

ne naștem și creștem cu ideea că noi suntem Barabadur, centrul lumii. eliade și mulți alții aveau dreptate. învățăm repede că lumea poate sta la picioarele noastre. și dacă are cine să ne mângâie - acest sentiment al atotputerniciei crește.

apoi, dacă vreo dată, apare cineva care contestă acest lucru - îi transformăm în dușmani sau îi îndepărtăm. pentru că sentimentul că tu ești centrul universului ne dă posibilitatea să creăm și să creștem.

fără el - nu putem să ne iubim pe noi înșine. omul este nevoit să știe că poate orice. atunci când cineva spune - cunoaște-ți limitele nu este pentru a nu ieși din ele, ci pentru ca să înveți să treci peste ele.

devenim adulți. singurul element care permite păstrarea copilăriei este acest sentiment de pot orice. nu pentru că sunt nevoit să o fac, dar pentru că zâmbetul meu poate genera alte zâmbete și poate încălzi.

de aceea ne dorim noi dragostea necondiționată. în această dragoste putem face orice. de aceea Augustin spunea Iubește și fă ce vrei.

când ajung momente să înțelegi că nu mai poți orice - se năruie tot: idei, creativitate, zbor...rămâne o durere mută care străbate pieptul. fără goluri, doar durere.

și pune stăpânire pe tine o oboseală care absoarbe.

atitudinea poate fi schimbată. detașarea poate fi obținută. dar dacă stai prea mult timp în durere - începe să te stăpânească.

și închid ochii și în față e durerea...
a mea
a ta
a lui

și incapacitatea de a fi un mic dumnezeu, care poate scoate durerea din oameni




Trimiteți un comentariu