mai 28, 2013

fusta 4.6. despre pericolul de a te cunoaște


cînd Socrate spunea Cunoaște-te pe tine însuți sau habar nu avea câte frici ascunde această cale, sau ne ironiza în stilul lui șăgalnico-filosofic.

cunoașterea de sine presupune o serie de ”pericole” clasice:

1. pericolul puterii - atunci când începi să te cunoști, ai impresia că puterile tale se multiplică. că devii invincibil. și că poți sări de pe munți. dar aripile sunt prea slabe, chiar dacă reușești să le întinzi mai mult decât ți-ai imaginat.

2. pericolul orgoliului - unul dintre cele mai periculoase pericole. te ridici deasupra capurilor, pentru că tu, chipurile înțelegi. pentru că tu chipurile poți. căderea e de sus și e grea.

3. pericolul individualului demonstrat - când ai niște lecturi în spate și crezi că de aici te descurci singur. dar e ca într-o pădure necunoscută, fără busolă. te rotești pe loc. iar atunci când realizezi - poate fi târziu.

4. pericolul fricii de alții - pentru că tu începi să știi despre tine lucruri pe care nu vrei să le auzi sau accepți, încerci să o faci pe durul/dura cu ceilalți, ca nu cumva să realizeze că poți fi și slab.

rezolvarea riscurilor acestea e legată de câteva lucruri și mai simple.
                    nu există rău și bun. tu ești tu. așa cum ești. frumos și deștept                    cu cât mai multă deschidere pentru oameni ai - cu atât te vor admira și iubi mai mult.      
 
            emoțiile trebuiesc vorbite, simțite, înțelese și lăsate să treacă                    cunoașterea de sine nu înseamnă neapărat schimbarea de sine. mai degrabă este o analiză a  ta. în care știi unde stai și cine poți deveni.                     oamenii care cunosc părți din voi (inclusiv pe cele slabe și urâcioase), și care țin la voi vă vor iubi oricum. 
în rest - apă de ploaie. las-o să curgă. împreună cu fricile.


3 comentarii:

INCERTITUDINI spunea...

Atunci cum rămâne cu `„noaptea este un sfetnic bun„`?, proverb în care toți credem și a cărui valabilitate nu poate fi contestată?

Mâine, sigur, vei reacționa altfel- te cunoști?
Sau dacă te cunoști, în acest caz este cunoașterea un pericol?

chiar ne cunoaștem limitele?
Atunci am mai avea speranțe?

Anonim spunea...

Cred ca e mai potrivit de a spune ca cunoasterea de sine exprimata in articol e o cunoastere a mintii - mintea are frica, are ginduri de superioritate si inferioritate, mintea stringe cunoshtinte si se compara cu altii. ...cunoashterea mintii in vedele indiene e o cunoashtere a iluziei(maya)...adica cunoshti ceva ce este trecator si prin definitie iluzoriu: gindurile vin si se duc, emotiile vin si se duc, perceptiile vin si pleaca...mintea si acest corp apare si dispare...maya. noi suntem ceea ce nu se schimba nici dupa disparitia acestui corp. nici dupa disparitia acestei lumi. daca noi vrem sa ne cunoashtem pe noi atunci ar trebui sa recunoashtem si sa onoram ceea ce este etern in noi si universal. Sufletul sau "Athma" e dincolo de emotii, perceptii lume fizica si unica realiate constanta, neschimbatoare...si calitatile ei sunt defapt ceea ce oricare om rivneste...beatitudine, umilinta, dragoste pura, implinire lumina continua si pace care nu e atinsa de coborisurile si ridicusurile vietii.
Noi toti am vrea sa ajungem la un moment de implinire deplina care sa nu se mai termine...si defapt se pare ca asta ar fi si scopul aflarii noastre in acest corp.sa gasim asta... toate celelalte activitati ne lasa goi si neimpliniti.
sufletul e o puritate continua, o fericire si implinire constanta fara efort...asta este adevarata noastra identitate.

Anonim spunea...

E o placere utila sa te citesc!