fusta 4.6. despre pericolul de a te cunoaște

cînd Socrate spunea Cunoaște-te pe tine însuți sau habar nu avea câte frici ascunde această cale, sau ne ironiza în stilul lui șăgalnico-filosofic.

cunoașterea de sine presupune o serie de ”pericole” clasice:

1. pericolul puterii - atunci când începi să te cunoști, ai impresia că puterile tale se multiplică. că devii invincibil. și că poți sări de pe munți. dar aripile sunt prea slabe, chiar dacă reușești să le întinzi mai mult decât ți-ai imaginat.

2. pericolul orgoliului - unul dintre cele mai periculoase pericole. te ridici deasupra capurilor, pentru că tu, chipurile înțelegi. pentru că tu chipurile poți. căderea e de sus și e grea.

3. pericolul individualului demonstrat - când ai niște lecturi în spate și crezi că de aici te descurci singur. dar e ca într-o pădure necunoscută, fără busolă. te rotești pe loc. iar atunci când realizezi - poate fi târziu.

4. pericolul fricii de alții - pentru că tu începi să știi despre tine lucruri pe care nu vrei să le auzi sau accepți, încerci să o faci pe durul/dura cu ceilalți, ca nu cumva să realizeze că poți fi și slab.

rezolvarea riscurilor acestea e legată de câteva lucruri și mai simple.

                    nu există rău și bun. tu ești tu. așa cum ești. frumos și deștept                    cu cât mai multă deschidere pentru oameni ai - cu atât te vor admira și iubi mai mult.      
             emoțiile trebuiesc vorbite, simțite, înțelese și lăsate să treacă                    cunoașterea de sine nu înseamnă neapărat schimbarea de sine. mai degrabă este o analiză a  ta. în care știi unde stai și cine poți deveni.                     oamenii care cunosc părți din voi (inclusiv pe cele slabe și urâcioase), și care țin la voi vă vor iubi oricum. 

în rest - apă de ploaie. las-o să curgă. împreună cu fricile.

fusta de trecere. despre moarte și impozite nimic.

când eram mică speram că într-o noapte, atunci când va fi vânt, în casa mea va ateriza Mary Poppins. nu pentru că familia mea era nefericită sau pentru că aș fi avut nevoie de o bonă severă (eu o aveam pe mama altături), ci pentru că tot timpul așteptam să se întâmple minuni și magie.

mai mult, eram un fel de Pepi Ciorap-Lung, numai că fără pistrui. învățasem chiar să îmi prind o codiță sus, pentru ca să am libertatea să mă maimuțăresc cât vreau eu.

un singur moment mă speria în toată povestea cu vântul și bona-mag: vântul o ducea de la mine (asta în cazul în care ar apare) exact în cel mai interesant moment.

o aștept încă de fiecare dată când e vânt. cam așa cum e acum seara.

în povestea asta cu minunile pe care le așteptăm vântul este elementul central. ele încep să se risipească exact atunci când ne este lumea mai dragă.

și atunci ne spunem - ce păcat, nu am reușit să fac una, a doua, a treia. să spun cuiva că îl iubesc pur și simplu.

în viața noastră cel mai mare vânt este moartea.

 și cea mai neînțeleasă minune.
anul viitor și pe mine mă va aștepta un mormânt. iar acum, îmi dau seama că devin, pentru tata, Mary Poppins. și uite că a venit vântul.

fetița din mine și-a adunat pumnii sub barbă de Paști. am sărit anul acesta peste cimitire și Blajini. pentru că orice minune nu poate avea loc acolo. acolo moartea este deja prezentă.

și chiar dacă Epicur are dreptate - nu ne întâlnim niciodată cu moartea - eu încă mai aștept să apară de undeva Ivan Turbincă și să o bage la turbincă.

azi e vânt.
îmi iau umbrela și mă duc.
o să aterizez în copilăria lui tata și o sa îi mângâi obrajii. toată viața mi-am dorit să fac asta.
azi tata face 65 de ani și șase luni.

                                                    sursa