Povestea de iubire care crește oameni frumoși.

Ne-am căsătorit pe ascuns, cu foarte mult timp în urmă. Frații mai mari, și cei mai mici erau foarte geloși. Cel mai mare ne-a scos într-o noapte după gard și ne-a bătut măr. El, tricolorul, era găurit și plin de noroi. Eu, Moldova – ciopârțită și cu vânătăi. Și acum le simt. Dar dragostea dintre noi era mai puternică decât șantajul și bătaia. Am avut împreună mulți copii. Atât de mulți – că nu le mai știu numărul.

Au fost momente în care copiii noștri fugeau de acasă. Unii s-au mutat la frații mai mari, alții – la verișorii europeni. Nu ne-am supărat pe ei. Nu le-am cerut nimic. Doar să își amintească din când în când de unde vin. Cine sunt.

Avem mulți copii cu care ne mândrim. Inclusiv dintre cei care au plecat. Pe mulți dintre ei nici măcar nu îi cunoaștem. Și ne-am dori.

Drumurile mele sunt cu gropi. Pline de dor de copiii plecați. Așteptăm, de multe ori, în fața porții ca să vină acasă. Împreună am putea face multe.

Există printre copiii noștri și oameni răi. Așa se întâmplă într-o familie. Nu poți să îi educi pe toți la fel. I-am hrănit pe toți cu dragoste, chiar dacă mai sărac decât alte țări. Pământul nostru le-a permis să crească sănătoși. Acum, la discuțiile de seară, eu și soțul meu, tricolorul, plângem. Nu știm cum să îi ajutăm pe cei care se autodistrug prin ură și hapsânie.

O serie de copiii revin acasă, după încercări grele. Revin mai frumoși, mai maturi, mai determinați. Ne bucurăm când formează grupuri pentru a schimba ceva. Noi le putem oferi doar dragostea noastră. Și pământul, pe care ei să îl lucreze. Și soarele, care luminează a iubire. Și vântul, care bate a speranță.

Pentru că am fost șantajați, umiliți și bătuți timp de secole nu prea avem să le dăm siguranța materială. Dar ei, aici, pot să o construiască împreună.

Toamna, mirosul de gutui și de struguri ne umplu inima de bucurie. Se mai aud pași ai moldovenilor care vin acasă. Care ne iubesc pentru ceea ce suntem.

Astăzi este ziua soțului meu, Tricolorul. Eu am ziua de naștere în august, mai târziu.

Am mers suflet în suflet prin viață. Acum, ne așteptăm ca această dragoste să umple și sufletul copiilor noștri. Să revină acasă. Să investească, să construiască. Să ne bucurăm împreună. Să reparăm drumurile, să săpăm fântâni. Avem atâtea de făcut. E primăvară. Acum se sădește pământul.

Iar cei care au crescut din noi, dar sunt răi ne vor învăța că a greși este omenește. Și că noi putem face lucruri frumoase, chiar dacă ei sunt mai puternici.

Vă iubim,

Mama Moldova

Tata Tricolorul. 

surse imagini

fusta 4.4 de ce uneori nici măcar urletul nu ajută

există stări peste care este greu să treci. stări în care celălalt, oricine ar fi el/ea îți este străin. nu pentru că este așa, ci pentru că nu știi cum să îi comunici ceva.

pe de altă parte, există oameni pentru care a spune este la fel e simplu și natural ca și a respira.

doar că fiecare dintre noi își are propriile pietre. oamenii pe care îi întâlnim și îi pierdem trec prin noi ca o linie roșie. unii pleacă, pentru că aleg să o facă, iar alții pleacă pentru că a venit timpul.

cel mai dureros este să depășești starea.
cel mai dificil este să înțelegi că cei care pleacă - nu te abandonează.

atunci când nu înțelegi - fie abandonezi tu, fie nu reușești să construiești o relație.

nu frica de moarte este frica noastră cea mai mare, ci aceea de a fi lăsați în mijlocul drumului. de parcă praful se urcă în ochi și ei încetează să poată plânge. deci încetează să simtă.

de fapt, nimeni nu este capabil, cu voia sau fără voia lui să te lase. pentru că abandonul în sine nu există. anticii spun că aceasta este percepția ta asupra evenimentului.

celălalt nu poate pleca pentru că oamenii sunt doar poduri, create din palme. unii te mai scapă pe jos, alții te duc în brațe până înveți să mergi singur.

orice om care a fost alături de tine e în tine. și dacă închizi ochii îl/o auzi. o vezi. o simți.

și atunci nu e nevoie de urlete. ele ajută doar ca să alungi frica.

tu ești suma oamenilor care au venit în viața ta. și care vor mai veni. și exact așa cum anii își lasă amprenta pe corp, oamenii își lasă amprenta pe suflet.

în rest - frici.

life as a hashtag

nervi, emoții, stres, bucurii. toate adunate împreună generează like-uri sau dislike-uri.
fiecare dintre noi trece prin toate, fără ca să fie avizat sau învățat dinainte. niciun fel de tratat sau training nu te ajută să scapi de propriile experiențe.

acceptarea lor este partea cea mai importantă. acest vâlvoi al schimbărilor uneori nu ne mai lasă să respirăm.

suntem suma experiențelor noastre. orice gest, poziție corporală sau rid vorbește despre șocurile, fie ele pozitive sau negative prin care am trecut.

de multe ori nici măcar nu înțelegem cât sunt de marcante experiențele prin care trecem.

tatăl meu are cancer în ultimul stadiu. mă tot întreabă când îmi voi face timp să îl duc la medic. și eu și el înțelegem că se agață de orice speranță.

această carte mi-a povestit cum s-a îmbolnăvit tata. cancerul  a apărut doi ani în urmă, atunci când apa i-a luat casa la Nemțeni. casa era pentru tata mai mult decât oamenii. era locul în care reușea să fie el însuși. sper că asta vă poate spune ceva despre cum a trăit evenimentul. când am revenit acasă din exuberantele mele călătorii, l-am găsi îmbătrânit. și foarte trist. timp de doi ani s-a mutat în casa nouă, dar dormea în dărâmăturile Casei lui. nu a renunțat la ea niciodată. dar nu a reușit să formuleze durerea lui.

e un nod în gât când vorbesc despre asta. și doare. dar, este important pentru ca să transmit un mesaj. dacă trauma este vorbită, trăită împreună cu cineva, prelucrată și depășită - riscul îmbolnăvirii este redus la minim.

deci vorbiți. cel mai bine e să găsiți pe cineva avizat, care vă poate ține de mâini atunci când e nevoie. pentru asta - primul pas e depășirea fricii. al doilea - depășirea orgoliului. și atunci nodul, care se poate transforma în boală - va deveni fluture și va zbura.

                                                                               sursa

fusta 43. despre trecut, iubirea de sine şi alte fericiri care sar peste noi.

sunt zile, vorba trupei anonime, în care trecutul vine peste tine cu o putere pe care nu o bănuiești  atunci te întrebi ce dracu se întâmplă şi cum să ieși.

am învăţat la trainingul pe wingwave o metaforă, care mi-a plăcut mult. în povestea Frumoasei adormite este o scenă cu ajutorul de bucătar. înainte de a adormi întreagă împărăţia, bucătarul se pregătea să îi ardă o palmă ajutorului său. au trecut o sută de ani, prinţul a salvat frumoasa, şi ajutorul şi-a primit palma. în contextul coaching-ului wingwave asta înseamnă că este posibil ca palma care vine din trauma trecută poate veni peste tine. doar că aici realizezi că e o ultimă palmă şi apoi va fi bine.

dar nu se întâmplă numai atunci. de multe ori se întâmplă tocmai atunci când ţi-e lumea mai dragă. parcă zbori şi parcă totul ar trebui să meargă ca pe roate. şi poc! vine palma trecutului: amintiri despre evenimente, tremur intern, o bucăţică de depresie, un butoi cu melancolie, înecat într-un kil de alcool. şi tot aşa. şi se ruinează pe rând relaţiile. şi te întrebi ce dracu ai. sau nu te mai întrebi - că deja te-ai obişnuit cu palmele. le accepţi şi mai mergi la o bere la Eli-Pili.

iubirea de sine începe înainte de a ne naşte. paradoxal, dar mângâierile pe care le face viitoarea mamă sunt esenţiale. acolo, în burta ei, ştim deja ce înseamnă iubirea. sau poate chiar înainte.

iubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi, spunea Isus. mai târziu filosofii spun exact acelaşi lucru, şi psihologii. pentru ca palmele să nu vină peste tine cu treabă şi fără treabă - analizează-ţi trecutul, înţelege-l. sunt multe lucruri pe care încă nu le putem accepta. sau cunoaşte. sau înţelege. sau depăşi.

uneori este nevoie de cineva, care să te ţină de mâini, atât timp cât treci podul. alteori, pe cineva care să te împingă. :) ca să poţi zbura. uneori te descurci singur(ă).

liniştea de sine, sau fericirea este ca o minge care ne sare înaintea ochilor. cine este mai abil - o poate prinde. dacă însă tocmai în acest moment apare palma - o scapi. şi iar trebuie să fugi după ea. nu poţi să nu fugi. dorinţa asta de echilibru sau fericire este centrală.

decât să faci slalom printre palmele trecutului, mai bine ia o gură de aer şi intră cu curaj peste trecutul tău. învaţă să te iubeşti!

                                                                 sursa

aripa de fluture bate stresul peste cap

patru zile de stres, frustrare, îngrijorare, eliberare, apă şi informaţii.
patru zile de oameni calzi, frumoşi, şi rotunzi.
patru zile de sine plin şi de comunicare cu propriul corp.
duminică am luat certificat de WingWave Coach!


de obicei, filosofii sunt reticenţi când e vorba de psihologi. şi invers. de obicei psihologii sunt reticenţi între ei. se împart în categorii dogmatizante şi încep lupta. oare cine e mai bun?

patru zile cu: psihologi, specialişti IT, hair-styling, logopezi, profesori, biologi. NLP şi WingWave. echipă formată :)

marile schimbări în viaţa mea vin cam odată la doi ani. calmul, pacea şi creşterea se opresc brusc şi începe furtuna. cred că şi eu contribui la ruptura patternului (şi cel bun e pattern).

 Hegel avea dreptate cu triunghiul lui dialectic (teză - antiteză - sinteză). pe scurt, se întâmplă cam aşa. există o etapă din viaţă. Bună, plină de realizări şi evenimente frumoase. totul merge ca pe unt. eşti mulţumit şi OK. asta se numeşte TEZĂ.

şi încep fignelele. iniţial, semnele vin pe conflicte minore cu ceilalţi, apoi creşte în - despărţiri, griji, poate fi pierdere de job, de casă de masă, de oameni dragi. şi tu parcă ai vrea să ieşi la suprafaţă şi nu poţi. şi te înglozi si mai mult. şi începi să dai şi mai tare din coate. ca în mlaştină. şi ai nevoie de cineva, care să întindă creanga de care să te apuci. perioada asta se numeşte ANTITEZĂ.

viaţa ta s-a schimbat. înveţi ceva, depozitezi altceva. mai multe stresuri, mai multe riduri, mai multă minte. mai multă înţelegere a lumii şi empatie. sau răutate, ciudă, ură. asta se numeşte SINTEZA.

conform lui Hegel, nu există posibilitatea unei schimbări fără aceste trei elemente. este nevoie să trăim anumite experienţe, pentru ca să creştem. dar ele lasă urme.

în perioada antitezei mele din viaţă am lăsat toul baltă, chiar dacă ardea cu foc mocnit şi cu toate şansele să devină vulcan şi m-am dus la Bacău. la o formare pe WingWave. am venit înapoi echipată cu o serie de instrumente care permit creşterea performanţei proprii, a creativităţii şi eliberarea de emoţii negative sau pretenţii nebune la sine, la lume şi la Dumnezeu. am învăţat cum să ascult un corp, al meu în primul rînd şi cum să îi dau ceea ce vrea. am învăţat că stresul poate fi diminuat în câteva minute, dacă ştii să asculţi ce spune sistemul tău nervos.

şi am venit înapoi fără încordarea musculară, păstrată în mine de ani de zile, fără dureri de spate ucigătoare. şi mai întreagă cu un centimentru.

am mai înţeles ceva. Hegel nu a vorbit niciodată cît trebuie să dureze Antiteza. WingWave m-a învăţat că perioada asta poate dura mult mai puţin decât credem.

ps. deşi foarte confuz  în primele zile, la sfârşit de training, am ajuns să fiu sigură că pot ajuta oamenii să îşi găsească tema stresantă, să scape de traume şi să meargă prin noua etapă din viaţă cu ochii larg deschişi pentru nou.

ps. am avut modele de oameni plini şi frumoşi şi profesionişti. Codoban şi profa mea de română pentru profesorat. prieteni dragi pentru modele de dăruire şi de iubire şi încă cineva. Unul. în aceste patru zile am întâlnit doi oameni deosebiti:
Carola Muller m-a inspirat prin exemplul ei de a fi coach responsabil, cald şi sigur de ceea ce face. Carola vorbea în germană şi noi înţelegeam ce spune. :). multumesc, Carola, pentru că m-ai ajutat să îmi eliberez umerii şi să învăţ să ajut pe alţii
Marius Catiche e un model de lider nonformal şi manager, alături de care oamenii cresc, se dezvoltă şi zboară. atent la detalii, carismatic, direct şi cald, am învăţat de la Marius că pasiunea împinge munţii. Mulţumesc :)
şi am învăţat de la colegii mei de curs că "Se poate şterge orice" dacă râzi mult, copios şi din inimă.