ianuarie 30, 2013

fusta 41. despre vremuri grele și copilăria din tine

Socrate spune că un om onest este cel care își păstrează copilăria. alți filosofi vorbesc despre copilăria gândirii în relație cu capacitatea de a analiza anumite lucruri.

atunci când este cel mai greu - involuntar cauți copilul din tine. dacă nu l-ai asasinat cândva, va veni să îți lumineze calea.

și aici fac diferența dintre copilărie și infantilism.
copilul se va bucura de orice bombonică venită din partea vieții. cât de mică nu ar fi. infantilul e permanent nemulțumit. de sine, de cei din jur, de guvern, de țară.

și cum să păstrezi copilul, care mai târziu te va scoate din stări de rahat? cum să nu îl ucizi pas cu pas?

fiecare dintre noi așteaptă să fie iubit într-un anume fel, vorbeam ieri cu a. și nesiguranța, nefericirea, disperarea, complexele - toate apar pentru că avem impresia că nu suntem iubiți. dar de fapt, se poate întâmpla că e vorba de percepții diferite asupra iubirii. și prieteniei. și a multe multe altele.

pentru mine iubirea înseamnă ca celălalt să înțeleagă că eu sunt la o palmă distanță. și atunci când are nevoie - voi fi acolo. iubirea nu e legată de a fi alături non-stop, a ieși la cafele, a vorbi la telefon despre cârnaț. sau despre ce mai faci (asta chiar mă enervează :)). iubirea înseamnă a nu vrea de la celălalt ceea ce nu poate oferi. sau nu poate încă. sau nu va reuși niciodată.

și ea nu înseamnă prezență. și nici măcar comunicare. asta deja e relație. și poate însemna cu totul altceva.

dar cel mai greu este să înțeleg că oamenii iubesc diferit. cred că tuturor ne este greu. și copilul din noi moare atunci când îți este imposibil să înțelegi.

al meu încă e viu. pe alocuri poate să șchiopăteze. dar mă iubește. așa cum vreau eu să mă iubească.



Trimiteți un comentariu