IERI
am fost la țară.
prima senzație pe care am avut-o în microbuz era a unei tăceri asumate. cald, genți, multă lume, sucuri artificiale. am ajuns prea târziu și microbuzul era deja atât de plin, încât căldura nu îmi permitea să citesc. nici un rând. am găsit un singur loc la geam, în ultimul rând, acolo în spate unde mai pot sta încă 3 oameni. aglomerația a făcut că lângă mine, unul la altul în brațe s-au instalat doi tineri. amândoi erau atât de frumoși că nu reușeam să îmi iau ochii. bruneți și cu ochii lucitori. el are 21 de ani, ea 19. jocul început de ei mă dezgustase inițial. am avut impresia că ea își dorește să îl seducă. iscusința cu care o făcea era demnă de invidia oricărei femei de 30. la un moment dat a inițiat un joc în care ea îi desena pe antebraț ceva și el trebuia să ghicească ce a fost. prima oară a scris numele ei. apoi numele lui. bineînțeles că băiatul nu a reușit să ghicească ce era pe antebrațul lui și cât de ușor a creat ea o legătură, care nu mai poate fi ruptă. mă interesa deja pur profesional ce va urma. mirarea mea s-a amplificat când fătuța, diafană și inocentă, a desenat un penis. el a zis atunci - foarfece ?!, mirat de alegere. ea a început să râdă și a spus - nu am uitat cum strigai în fața părinților mei că mă iubești. acum ți-a trecut, dar eu nu am uitat...am rămas consternată.
cu toată presupusa libertate în gândire, nu cred că mi-ar fi ajuns minte să desenez un penis pe mâna unui bărbat care m-a uibit vreo dată. și atunci
a avut loc o schimbare metafizică. el a fost atât de inteligent și sensibil că a reușit să deturneze toată situația spre o discuție extrem de profundă ddespre iubire. era atâta durere în vocile lor, că mi-am deschis cartea și am încercat să citesc, doar ca să nu mai aud ce discută. ba chiar mi-am luat și un creion, cu care să subliniez cuvintele de duh ale lui pavese. dar, la scurt timp am înțeles
- pavese a murit demult. - a murit demult.
am înțeles cât de mult se iubesc. și că re-întâlnirea lor a fost voită.
am coborât plină de emoții și am luat-o spre casa părinților pe o cărare pe care o colindam cu prietenele mele în fiecare zi. m-am oprit la o bucată de drum. nu înțelegeam ce mă tulbura. - cărarea îmbătrânise. nu știu dacă ați simțit cum e să vezi un drum îmbătrânit. inhalam fiecare miros al copacilor, fiecare mângâiere a ierbii o simțeam ca pe o atingere a copilăriei.
am ajuns acasă și m-am cățărat în cireș. în vârf. am rămas pentru o oră nemișcată, uitându-mă la locul în care liniștea și pacea sunt surori. apoi, m-a strigat mama - Angelica, hai la masă. am plâns o bună bucată de timp în vârful cireșului, ștergându-mi nasul cu mâneca....
o tandrețe în locul acela, o dragoste pe care nicio cunoaștere în lume nu o poate compensa.
și jos, a apărut tata cu fiica mea, care striga - și eu vreau sus, și eu vreau sus!!! Tata a adus un ulcior cu vin roz, ca știe că îmi place, mama a pus sarmale în farfurii și am uitat că exist.
ce bine e să fii normal.
fiecare sat are propriul nebun. al nostru, unul nou, vine în fiecare zi în stație cu un colac și cu bomboane și îi conduce pe trecători la Chișinău. are pe mână câteva ceasuri. toată lumea îl cunoaște.
în afară de mine, care nu mai știe ce este să mergi acasă. de mine, care nu mai are ACASĂ.
s-a apropiat de mine cu un zâmbet atât de inocent că mi- a furat inima și a întrebat: Cine ți-a luat ceasul? unde e timpul tău?
m-am uitat tăcută la el, i-am pus mâna pe cap și nu am reușit să răspund nimic. o fi ea o întâmplare, dar nebunul satului știe că cineva, mi-a luat ceasul cu 9 luni în urmă și că aș fi renunțat la orice, numai nu la el. că ceasul era cadrul normal în care reușeam să mă replasez de fiecare dată.
cu 20 de ani în urmă, mi-a fost luat primul ceas, prima copilărie, prima iubire, prima prima prima.
acum - mai am fiică, blog, cărți, amici, studenți.
nu mai am ceas.
cărările nu mă mai așteaptă și nu voi reuși să stau în brațe la el, în microbuz și să îi spun că poate dacă am merge azi în pădure, totul ar fi posibil.
