iulie 09, 2014

despre cum rănile și suferința pot fi transformate în daruri. tata.

astăzi e un an de la ziua în care tata s-a uitat ultima oară în ochii mei.

anul acesta a fost cât o viață de lung. și cred că unul dintre cele mai deosebite. după câteva zile de la înmormântare, mi-am plâns toată viața din mine. deși păstram aparențe de implicare, seara venea ca o bocitoare înrăită și își cerea datoria.

apoi au început bolile și durerea. picioare, spate, gât, cap, organe interne - tot corpul renunța să funcționeze.

intrasem într-un soi de film al victimelor propriilor emoții și dureri. și cu cât mai departe și mai mult intri - cu atât mai mult îți place.

suferința devine prietena cu care poți sta la povești fără să te deranjeze cineva. ajungi să fii tu cu ea. și amprentele ei devin atât de adânci și late pe corpul tău că durerea începe să te traiască.

și mai aveam și oameni care îmi înțelegeau suferința și erau de acord să mă salveze. pe tata îl simțeam atât de prezent pe cât mă lăsa suferința să îl văd.

apoi a venit luna noiembrie. și am găsit un curs la București. de câteva zile. și m-am dus. de acolo am revenit alt om. sau mai degrabă eu - doar că mă strecuram prin firele suferinței și mă luminam câte un minut pe zi.

am învățat anul acesta câteva lecții centrale. deși încă sunt pe drum:
- că ceilalți sunt oglinda noastră. te enervează? - e al tău. admiri? - e al tău
- că prezentul este mai important decât trecutul
- că rănile, dacă lucrezi asupra lor - devin daruri pe care le aduci lumii
- că moartea nu este antonimul vieții, ci al nașterii
- că iubirea este izvor permanent de viață
- că natura sunt eu
- că nu am dușmani, nici înăuntru, nici în afară

astăzi se împlinește un an de la ultimul apus al tatei. dacă nu era acest eveniment, poate drumul spre mine era mai lung. și mai dureros.

astăzi tata a murit. astăzi un om, pe care îl voi iubi cu toată ființa mea se va naște.
și e eliberare. și multă tandrețe. și multă iubire.

și asta

Trimiteți un comentariu