martie 09, 2010

Bascii. feminitatea din munți

inserție pragmatică:
1. nu am aparat de fotografiat. am scotocit internetul ca să vă arăt cum m-am simțit. sper să fie ok.
2. las postarea despre Guggenheim pe mai târziu. nu fuge nicăieri.

Mari însă se poate supăra.

imagine găsită aici

Ochiul doamnei. 

dar călătoria începe aici



ca orice altă escapadă la munte. e frumos, obositor, excitant.
adevărata poveste începe însă odată cu  Mari



deci cine e mari?
zeitate feminină. principala zeitate bască. :)
mă întrebam dacă nu cumva, la baza temperamentului basc nu mai stă ceva în afară de determinantele geografice. stă.
Femeia-mamă. femeia-pămînt, stăpâna tunetului și a fulgerului. are câteva locuri preferate. unul dintre ele este muntele Anboto. peștera de mai sus este peștera ei. când se supără pe oameni, apar marile furtuni.
avea un soț-șarpe, responsabil și el de tunete (partea asta chiar este interesantă, ca tip de relație)

 se întâlnesc în fiecare vineri pentru ca el să îi pieptene părul

insert: îmi amintesc acum o discuție de pe www.agonia.ro, nu mai știu pe pagina cui. ideea la care s-a ajuns a fost că o femeie îl va lăsa numai pe bărbatul pe care il iubește să îi spele părul. dar să îl pieptene?


au doi fii, unul e spirit bun și altul spirit rău. 
aici miturile repetă structura clasică de împletire a binelui cu răul. nu mă interesează. 

prima oară în viață, în aceeași zi, am ridicat două culmi de câte o mie și ceva de metri. am reușit să ne rătăcim, căci era o ceață de nu se vedea om cu om, dar mite munte cu munte (? mai știți povestea?). dar am gășit o căsuță, în care era un om. 
și el a zis în Euskara:

eu nu sunt aici. 



Trimiteți un comentariu