noiembrie 11, 2009

Cuvintele lui EZLN în Juchitán, 31 martie 2001.

După amiaza pâlpâie în inima nopţii. Umbrele se aştern dinspre marele Ceiba, copacul-mamă şi seva pământului, folosind fiecare parte pentru a-şi păstra secretele. O dată cu după-amiaza, pleacă şi Martie, dar nu cel care ne surprinde astăzi, unul pe care îl pot vedea atâţia alţii. Vorbesc despre o altfel de după amiază, în alt timp şi pe alt pământ – al nostru. Bătrânul Antonio s-a întors de la plivit câmpurile şi stătea în faţa uşii cocioabei sale. Înăuntru, Dona Juanita pregătea cuvinte şi tortila. Şi, în timp ce le făcea, le transmitea bătrânului Antonio. Punând câteva în gură şi scoţând altele, Bătrânul Antonio, mormăia fumîndu-şi ţigara lui răsucită…

ISTORIA CĂUTĂRII

“Cel mai bătrân înţelept povesteşte că cei dintâi zei, cei care au dat naştere lumii, au creat majoritatea lucrurilor, dar nu pe toate, pentru că erau conştienţi că un număr mare de lucruri trebuiau să fie create de către femei şi bărbaţi. De aceea, zeii care au dat naştere lumii, cei dintâi dintre ei, au plecat înainte ca lumea să fie completă. Au plecat nu din cauza lenii, ci pentru că au ştiut că a începe este în puterea cîtorva, iar a termina este treaba fiecăruia. Cel mai bătrân dintre cei bătrâni îşi mai aminteşte că cei dintâi zei, cei care au dat naştere lumii, aveau o desagă, în care ţineau toate lucrurile pe care le lăsau neterminate în munca lor. Nu pentru a le face mai târziu, ci pentru a-şi aminti ce se va intâmpla atunci când femeile şi bărbaţii vor termina lumea care s-a născut incompletă.

Si zeii care au dat naştere lumii, cei dintâi, au plecat apoi. Ei au plecat la fel cum se încheie după-amiaza, ca şi cum s-ar fi eliminat pe sine însuşi, ca şi cum s-ar fi acoperit pe sine însuşi de umbre, ca şi cum nu erau acolo chiar atunci când erau. Apoi, iepurele, care era supărat pe zei, pentru că nu l-au făcut mare, chiar dacă a realizat toate sarcinile care i-au fost încredinţate (maimuţe, tigri, şopârle), a mers şi a ciugulit din desaga zeilor, dar a fost gălăgios şi zeii au observat şi l-au urmărit pentru a-l pedepsi pentru crima pe care a comis-o. Iepurele a fugit repede. Aceasta este cu siguranţă cauza pentru care iepurii mănâncă de parcă ar fi comis o crimă şi fug rapid dacă îi vede cineva. Problema este că, chiar dacă nu a reuşit să deschidă larg desaga primilor zei, iepurele reuşeşte întotdeauna să facă o gaură. Apoi, când zeii care au dat naştere lumi au plecat, toate lucrurile neterminate au căzut prin gaura desagii. Si cei dintâi zei, care au dat naştere lumii nici măcar nu şi-au dat seama, şi apoi a venit unul pe care îl chemau Vânt şi a tot suflat si suflat şi lucrurile neterminate s-au împrăştiat când într-o direcţie, când în alta, şi, pentru că era noapte, nimeni nu mai ştia unde s-au împrăştiat, aşa ca să stopeze acele lucruri neterminate, care trebuiau să fie create pentru ca lumea să devină completă.

Atunci când zeii au devenit conştienţi de dezordine, au făcut mare zarvă şi au devenit foarte trişti, şi se spune că unii dintre ei chiar au plâns. De aceea, se spune, că înainte de ploaie, cerul face zarvă înainte şi apoi vine apa. Bărbaţii şi femeile porumbului au mers apoi să vadă de ce cei dintâi zei, cei care au dat naştere lumii, plângeau şi apoi, printre suspine, zeii le-au povestit ce s-a întâmplat. Şi atunci bărbaţii şi femeile porumbului au spus: « Nu mai plângeţi. Vom căuta lucrurile neterminate ce au fost pierdute, pentru că ştim deja că există lucruri neterminate, şi că lumea nu va fi completă până nu este totul făcut şi pus la loc.» Şi apoi bărbaţii şi femeile porumbului au continuat : « Atunci, daţi-ne voie să vă întrebăm, cei dintâi zei, cei care au dat naştere lumii, dacă vă mai amintiţi măcar câteva lucruri neterminate ce au fost pierdute, astfel încât să ştim atunci cînd le găsim că sunt lucruri neterminate sau sunt lucruri noi, abia născute.»

Atunci cei dintîi zei nu au răspuns, pentru că bâlbâiala lor îi împiedeca să vorbească. Si apoi, mai târziu, în timp ce îşi frecau ochii pentru a-şi îndepărta lacrimile, au spus:«fiecare persoană care se caută pe sine însuşi este ceva neterminat».

"Un pendiente es que cada quien se encuentre".

Din această cauză, spun cei mai bătrâni dintre noi, că atunci când ne naştem – ne naştem pierduţi, şi apoi, crescând, ne căutăm pe noi înşine, şi că a trăi înseamnă a căuta, a ne căuta pe noi înşine.

Şi de data asta, mult mai calmi, zeii care au creat lumea, cei dintâi, au continuat: « fiecare lucru care încă nu a apărut în lume are de a face cu acest ceva, pe care vi-l spunem, cu fiecare persoană care trebuie să se găsească pe sine însuşi. Aceasta este maniera în care veţi afla dacă un lucru pe care l-aţi găsit este încă nenăscut, dacă vă va ajuta să vă găsiţi pe voi înşivă.”

“Asta e bine”, au spus adevăraţii bărbaţi şi femei, şi au început a căuta peste tot lucruri neterminate, care trebuiesc create şi care i-ar ajuta să se găsească pe sine”.

Bătrânul Antonio a terminat tortila, ţigara şi cuvintele. A rămas însă în picioare un pic, uitându-se înspre colţul nopţii. După cîteva minute, a spus: “De atunci, ne căutăm, şi ne tot căutăm pe noi înşine. Ne căutăm pe noi înşine când muncim, când ne odihnim, când mâncăm şi când dormim, atunci când iubim şi atunci când visăm. Când suntem în viaţă, ne căutăm pe noi înşine şi ne căutăm, căutându-ne şi atunci când am murit deja. Pentru a ne găsi pe noi înşine, ne căutăm, pentru a ne găsi pe noi înşine trăim şi murim.»

Şi cum să ne găsim pe noi înşine ? » am întrebat.

Bătrânul Antonio se tot uita la mine şi mi-a spus, în timp ce îşi răsucea o altă ţigară :

«Un Zapotec bătrân mi-a spus cum. Îţi voi spune, dar în Spaniolă, pentru că numai cei care s-au găsit pe sine însuşi ştiu limba Zapotecă foarte bine, o limbă care este floarea cuvântului, iar cuvântul meu poate fi de-abia o sămînţă, şi sunt alţii, care sunt seminţe şi frunze şi fructe, iar cel care este complet, le găseşte. Tatăl Zapotec a spus :

«Înainte de toate, vei merge pe toate căile, ale tuturor oamenilor de pe pământ, înainte de a te găsi pe tine însuţi».

("Niru zazalu' guiráxixe neza guidxilayú ti ganda guidxelu' lii")

Am reţinut ceea ce mi-a spus Bătrânul Antonio în acea după amiază în care Martie şi după amiaza plecau. De atunci, am mers pe multe căi, dar nu pe toate, şi mai caut încă feţe care ar fi seminţe, tulpini, frunze, flori şi fructe ale cuvântului. Mă caut pe mine însumi cu orice şi în orice pentru a fi complet.

O lumină zîmbea în noaptea ce urma, de parcă s-ar fi găsit pe sine însuşi în următoarea umbră.

Martie pleacă. Dar speranţa vine.

Subcomandante Insurgente Marcos


Juchitán, Oaxaca.

Mexico, 31 Martie, 2001.

Trimiteți un comentariu