iulie 26, 2012

FUSTA 19. orgoliile noastre cele de toate zilele

dacă cineva v-ar cere să renunțăm la propriile orgolii, ce ați face?

mă amuză să văd oamenii. stau într-un colț și mă uit la ei cu interes. unii mai cocoșați. alții mai fricoși, alții mai dependenți, alții mai liberi,
unii citesc, alții înțeleg.

dar cel mai mult mă amuză orgolioșii și trufașii.
de obicei, dacă îi întâlnesc, le ignor fițele, aerele sau discursurile.

de câtva timp însă, se întâmplă destul de des să văd oamenii schimbați. 
și îi întreb pe cei la care nu am observat această curcăneală - ce ai? ai vreo problemă?
de obicei răspunsul e legat de oboseală, stres sau altceva. 
niciunul dintre ei nu a îndrăznit să spună
Băi, de la un moment dat mă simt superior vouă, muritorilor!
și mă întreb: oare de ce?

se întâmplă pentru că și ei realizează că un balon este umflat numai datorită aerului suflat de cineva în interiorul acestuia
sau poate pentru că oamenii au încurcat demnitatea cu orgoliul și nu mai dau de capăt
sau poate pentru că iubirea și înlegerea și acceptarea de sine sunt mai greu de realizat decât un nas pe sus plin de oh-uri, ah-uri
sau poate pentru că de fapt, substanța lipsește. pentru că sunt incapabili să își autodefinească personalitatea

sau poate că pur și simplu din cauza faptului că sunt nefericiți?

lipsa de sine înseamnă orgoliu.
frica de sine, de alții, de concurență, de dragoste.

când mergi pe drum și aștepți ca celălalt să îți facă loc, să te salute, să se închine, întreabă-te cum ești.

așa

sau așa:
și pe care dintre ei Tu i-ai iubi? și în ce formă?
sau cum crezi, 
pentru ce iubește lumea curcanul? pentru că la masa de sărbătoare poți să îl coci sau pentru simplul fapt că există?


aș reciti Nietzsche. Așa grăit-a Zarathustra. partea cu Cămila, Leul și Copilul.


Trimiteți un comentariu