cel mai greu, în relaţiile abuzive este să pleci.
am spus mai sus că maşinăria asta, numită manipulare, taie picioarele, distruge voinţa şi creşte în noi mormoloci, care nu mai pot vorbi, gândi sau se mişca. lumea devine atât de mare, că sperie. orice încercare de a deveni flexibil - apasă.
cei care ne fac să fim dependenţi apasă. milă, vinovăţie, utilitate. fiecare are un caz diferit.
la început am învăţat să ies în afara mea prin vise. mă întindeam în pat şi îmi imaginam lumi în care reuşeam să îmi adun bagajul şi să plec. apoi am găsit oameni cu care vorbeam pe net. despre cărţi, filosofie, orice. numai nu despre viaţa mea. acest tip de trăiri se povestesc cel mai greu. la un moment dat aveam impresia că nu se mai termină ziua. să înceapă viaţa mea de noapte. adică de viaţă.
apoi, am învăţat să ies din cameră la abuzuri verbale. timid, cu frică, dar ieşeam.
poate fi o greşeală discuţia. este o iluzie orice discuţie de clarificare. demersurile raţionale nu sunt înţelese şi nu vor face decât să justificaţi încercările de a salva ceva.
şi întro zi, am ieşit pe uşă, cu toate riscurile pe cap. nu am gândit strategii, nu am încercat să mă joc, să mă detaşez. am ieşit, fără să iau în calcul că nu am unde să dorm sau că alţii mă vor susţine. sau că nu.
aici am înţeles că singura uşă spre libertate este aceea pe care o vezi mai aproape. restul - sunt false.
după - înveţi să rezişti tentaţiei de a te întoarce, credinţei că omul se va schimba, milei, pseudo-iubirii. rezişti tentaţiei de a te închide în colivia fericirii. şi curge din tine tot. kilogramele, omenirea, speranţele, credinţa, prietenia, lacrimile, litrii întregi de alcool, fantasmele că se poate trăi şi aşa, judecata altora. totul curge.
şi e greu. dar nu imposibil.
cu uşa deschisă şi gol total începi să te zideşti din nou.
liber şi relaxat.
nu e nimeni care să îţi spună cât e de rău să fii singur. şi e bine-aşa.
