uneori apar noduri în gât, care nu trec cu niciun fel de exerciții de eliberare sau cu jurnale scrise sau cu soarele care ne iubește pe toți așa cum suntem.
mă gândeam zilele astea, cam de câteva luni de fapt, care este darul celor care știu să traseze limite clare ale propriului comportament și al celorlalți.
cum să faci să fie Până aici da, de aici încolo nu?
sunt o sută de tratate de comunicare asertivă, altele o sută de mii de exerciții și alte mii și milioane poate chiar miliarde de oameni care știu cum să facă asta. pentru mine este una dintre cele mai dificile lecții ale vieții
pentru mine limitarea a fost întotdeauna sinonim cu absența libertății. am crescut în rebeliune totală față de sisteme, isme, lumi care impun limite. și implicit - sufletul meu a perceput moralitatea altfel decât sunt oamenii obișnuiți să o privească.
cumva aceste limite vin, pentru mine, dintr-un bun simț înnăscut. exact ca la Kant - e un fel de imperativ categoric. nu pot face asta pentru că îmi fac rău mie, sau le fac rău celorlalți.
de câteva luni realizez că nu este chiar așa.
sub această mască a libertății totale stă un mic tiran care dorește ca lucrurile să fie făcute pentru el, cu mâinile altcuiva. e un fel de manipulare foarte subtilă asta. cu tine și cu ceilalți.
pas cu pas am învățat să fac așa:
- cînd simt că nu mai pot rezista unei cereri agasante și repetate îmi imaginez că trasez o linie cu creta. cuvintele celuilalt se opresc acolo, în linie. îmi este mai ușor să vizualizez Limita. cel mai greu este să reziști 15 minute :) după asta celălalt se plictisește.
- înainte de a spune DA, mă întreb: este adevărat că de asta anume ai nevoie? fac liniște în mine. dacă răspunsul organismului meu e liniștea - răspund pozitiv. dacă apar roșeață, tremur, încordare - știu clar că mesajul este nu.
- dacă nu am reușit să refuz - mă încurajez pe mine pentru data viitoare. și accept că încă nu sunt pregătită să fac pași mari.
- îmi amintesc de experiențele în care am reușit. permanent.
- mă duc și găsesc copilul din mine, care rebelă și nebunatică a decis să fie revoluționară și să schimbe lumea. îmi amintesc că eu sunt lumea și e nevoie să mă schimb pe mine. fără speranțe și fără grabă. ca în iubire.
Voi cum faceți?
sursa imagine
mă gândeam zilele astea, cam de câteva luni de fapt, care este darul celor care știu să traseze limite clare ale propriului comportament și al celorlalți.
cum să faci să fie Până aici da, de aici încolo nu?
sunt o sută de tratate de comunicare asertivă, altele o sută de mii de exerciții și alte mii și milioane poate chiar miliarde de oameni care știu cum să facă asta. pentru mine este una dintre cele mai dificile lecții ale vieții
pentru mine limitarea a fost întotdeauna sinonim cu absența libertății. am crescut în rebeliune totală față de sisteme, isme, lumi care impun limite. și implicit - sufletul meu a perceput moralitatea altfel decât sunt oamenii obișnuiți să o privească.
cumva aceste limite vin, pentru mine, dintr-un bun simț înnăscut. exact ca la Kant - e un fel de imperativ categoric. nu pot face asta pentru că îmi fac rău mie, sau le fac rău celorlalți.
de câteva luni realizez că nu este chiar așa.
sub această mască a libertății totale stă un mic tiran care dorește ca lucrurile să fie făcute pentru el, cu mâinile altcuiva. e un fel de manipulare foarte subtilă asta. cu tine și cu ceilalți.
pas cu pas am învățat să fac așa:
- cînd simt că nu mai pot rezista unei cereri agasante și repetate îmi imaginez că trasez o linie cu creta. cuvintele celuilalt se opresc acolo, în linie. îmi este mai ușor să vizualizez Limita. cel mai greu este să reziști 15 minute :) după asta celălalt se plictisește.
- înainte de a spune DA, mă întreb: este adevărat că de asta anume ai nevoie? fac liniște în mine. dacă răspunsul organismului meu e liniștea - răspund pozitiv. dacă apar roșeață, tremur, încordare - știu clar că mesajul este nu.
- dacă nu am reușit să refuz - mă încurajez pe mine pentru data viitoare. și accept că încă nu sunt pregătită să fac pași mari.
- îmi amintesc de experiențele în care am reușit. permanent.
- mă duc și găsesc copilul din mine, care rebelă și nebunatică a decis să fie revoluționară și să schimbe lumea. îmi amintesc că eu sunt lumea și e nevoie să mă schimb pe mine. fără speranțe și fără grabă. ca în iubire.
Voi cum faceți?
