există stări peste care este greu să treci. stări în care celălalt, oricine ar fi el/ea îți este străin. nu pentru că este așa, ci pentru că nu știi cum să îi comunici ceva.
pe de altă parte, există oameni pentru care a spune este la fel e simplu și natural ca și a respira.
doar că fiecare dintre noi își are propriile pietre. oamenii pe care îi întâlnim și îi pierdem trec prin noi ca o linie roșie. unii pleacă, pentru că aleg să o facă, iar alții pleacă pentru că a venit timpul.
cel mai dureros este să depășești starea.
cel mai dificil este să înțelegi că cei care pleacă - nu te abandonează.
atunci când nu înțelegi - fie abandonezi tu, fie nu reușești să construiești o relație.
nu frica de moarte este frica noastră cea mai mare, ci aceea de a fi lăsați în mijlocul drumului. de parcă praful se urcă în ochi și ei încetează să poată plânge. deci încetează să simtă.
de fapt, nimeni nu este capabil, cu voia sau fără voia lui să te lase. pentru că abandonul în sine nu există. anticii spun că aceasta este percepția ta asupra evenimentului.
celălalt nu poate pleca pentru că oamenii sunt doar poduri, create din palme. unii te mai scapă pe jos, alții te duc în brațe până înveți să mergi singur.
orice om care a fost alături de tine e în tine. și dacă închizi ochii îl/o auzi. o vezi. o simți.
și atunci nu e nevoie de urlete. ele ajută doar ca să alungi frica.
tu ești suma oamenilor care au venit în viața ta. și care vor mai veni. și exact așa cum anii își lasă amprenta pe corp, oamenii își lasă amprenta pe suflet.
în rest - frici.
pe de altă parte, există oameni pentru care a spune este la fel e simplu și natural ca și a respira.
doar că fiecare dintre noi își are propriile pietre. oamenii pe care îi întâlnim și îi pierdem trec prin noi ca o linie roșie. unii pleacă, pentru că aleg să o facă, iar alții pleacă pentru că a venit timpul.
cel mai dureros este să depășești starea.
cel mai dificil este să înțelegi că cei care pleacă - nu te abandonează.
atunci când nu înțelegi - fie abandonezi tu, fie nu reușești să construiești o relație.
nu frica de moarte este frica noastră cea mai mare, ci aceea de a fi lăsați în mijlocul drumului. de parcă praful se urcă în ochi și ei încetează să poată plânge. deci încetează să simtă.
de fapt, nimeni nu este capabil, cu voia sau fără voia lui să te lase. pentru că abandonul în sine nu există. anticii spun că aceasta este percepția ta asupra evenimentului.
celălalt nu poate pleca pentru că oamenii sunt doar poduri, create din palme. unii te mai scapă pe jos, alții te duc în brațe până înveți să mergi singur.
orice om care a fost alături de tine e în tine. și dacă închizi ochii îl/o auzi. o vezi. o simți.
și atunci nu e nevoie de urlete. ele ajută doar ca să alungi frica.
tu ești suma oamenilor care au venit în viața ta. și care vor mai veni. și exact așa cum anii își lasă amprenta pe corp, oamenii își lasă amprenta pe suflet.
în rest - frici.
Un comentariu:
Întâi am mers de-a bușilea.
Nu vedeam cerul.
Nu știam că există.
Adunam. de toate. sau ce găseam.
Când, cine știe cum, doar Dumnezeu știe, sunt convinsă, ne-am/te-ai/m-am ridicat..lumea a căpătat alte dimensiuni.
Știi ceva, Angela? mă știu în leagăn, mi s-a povestit o întâmplare, de atâtea ori, că am ajuns „s-o văd„.
Știu, însă, clipa când fiul cel mare a început să meargă.
Era iarnă, ningea, îl duceam cu săniuța, a căzut sau a coborât și apoi mergea moșnegește în spatele ei..
A fost, a fost ceva imposibil de prins în cuvinte!
Mergem, alergăm , ne intersectăm, rămânem, unii pleacă, dar rămân , pentru o vreme în noi, și noi plecăm de lângă cineva..
cred că toți suntem, fiecare în felul lui, o mulțime de drumuri.
Mie îmi plac potecile!
Ai mers pe o potecă printr-o pădure de aluni, toamna, când se topește mierea frunzelor?
Trimiteți un comentariu